Aşa ceva nu se poate uita ! Un stadion plin, fremătând in asteptarea concertului. Eram aşa de emoţionat că-mi tremurau stixurile şi toate chinurile iadului se oglindeau in ochii mei de puşti de 15 ani. Ceilalţi din grup vorbeau detaşaţi la câte o ţigară iar organizatorii se dădeau de ceasul morţii cu ultimele detalii.
-- Vom fi executaţi în direct, şopti în urechea mea Cătălin Neamţu, colegul meu cu un an mai mare din Flacăra vie (şi autorul textului de la Amintirea ta).
--Stai liniştit, ne descurcăm noi cumva, trebuie, zisei eu curajos deşi faţa mea dovedea contrariul.
Eram inspăimântat de-a dreptul, nu mai vazusem niciodata aşa o mare de oameni şi eram conştient de faptul că, odată ieşit pe scenă, toate privirile vor fi îndreptate spre mine iar gândul ăsta mă făcea să-mi ies din minţi.
În sfârşit, ieşim toţi pe scenă iar publicul începe să vuiască şi să aplaude în timp ce Victor, liderul nostru încearcă să vorbească ...într-un final reuşeşte să spună ceva (nu-mi mai amintesc ce). Cântăm două, trei piese de grup, apoi cineva are un microrecital, apoi iarăşi piese de grup. Concertul curge frumos iar publicul parcă işi ieşise din minţi, toată lumea cânta, era minunat totul, nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie asta, parcă cineva mă teleportase in altă lume, nimic din ce făcusem până atunci nu se compara cu acest show extraordinar.
La un moment dat, iase în scenă unul dintre colegi şi începe să recite Mistreţul cu colţi de argint iar tot stadionul încremeneşte într-o tăcere absoluta. În acea tăcere ce cădea ca o ploaie pe umerii noştri, decât vocea lui, impresionantă, se auzea rostogolindu-se printre noi....iar când "cornul sună dar numai puţin", tăcerea se metamorfoză brusc într-o mare de aplauze şi scandări care nu au contenit minute în şir !
Era fantastic ! Nu credeam că aşa ceva se mai poate întâmpla în România după ce Flacăra încetase să mai existe.
În sfârşit, intrăm noi...ne-am luat chitarele, ne-am aşezat la microfoane si am început să cântăm Flacăra vie. Emotia încă mă copleşea dar încet, încet, văzând că lumea ne ascultă, ne-am relaxat si totul începea să devină chiar plăcut,nu ne mai simţeam ca Horea pe roată, chiar cântau cu noi refrenul : nu ştiam nu ştiam că tu vei pleca/nu ştiam nu ştiam că mă vei uita....şi gata, se termină microrecitalul nostru, răsuflăm uşuraţi, ceilaţi ne îmbrăţişeaza, ("bine băieţi, a ieşit bine, bravo") spectacolul continuă, totul e minunat,iar când ultimele acorduri s-au stins din chitara lui Octav, şi tot stadionul era în picioare scandând VIS, VIS, VIS, am ieşit din scenă, zâmbind, fericit că primul meu concert s-a terminat cu bine.
Aşa s-a întâmplat prima mea cântare la cincisprezece ani.....
