vineri, 13 februarie 2009
PRIMA SCENĂ A UNUI ADOLESCENT
-- Vom fi executaţi în direct, şopti în urechea mea Cătălin Neamţu, colegul meu cu un an mai mare din Flacăra vie (şi autorul textului de la Amintirea ta).
--Stai liniştit, ne descurcăm noi cumva, trebuie, zisei eu curajos deşi faţa mea dovedea contrariul.
Eram inspăimântat de-a dreptul, nu mai vazusem niciodata aşa o mare de oameni şi eram conştient de faptul că, odată ieşit pe scenă, toate privirile vor fi îndreptate spre mine iar gândul ăsta mă făcea să-mi ies din minţi.
În sfârşit, ieşim toţi pe scenă iar publicul începe să vuiască şi să aplaude în timp ce Victor, liderul nostru încearcă să vorbească ...într-un final reuşeşte să spună ceva (nu-mi mai amintesc ce). Cântăm două, trei piese de grup, apoi cineva are un microrecital, apoi iarăşi piese de grup. Concertul curge frumos iar publicul parcă işi ieşise din minţi, toată lumea cânta, era minunat totul, nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie asta, parcă cineva mă teleportase in altă lume, nimic din ce făcusem până atunci nu se compara cu acest show extraordinar.
La un moment dat, iase în scenă unul dintre colegi şi începe să recite Mistreţul cu colţi de argint iar tot stadionul încremeneşte într-o tăcere absoluta. În acea tăcere ce cădea ca o ploaie pe umerii noştri, decât vocea lui, impresionantă, se auzea rostogolindu-se printre noi....iar când "cornul sună dar numai puţin", tăcerea se metamorfoză brusc într-o mare de aplauze şi scandări care nu au contenit minute în şir !
Era fantastic ! Nu credeam că aşa ceva se mai poate întâmpla în România după ce Flacăra încetase să mai existe.
În sfârşit, intrăm noi...ne-am luat chitarele, ne-am aşezat la microfoane si am început să cântăm Flacăra vie. Emotia încă mă copleşea dar încet, încet, văzând că lumea ne ascultă, ne-am relaxat si totul începea să devină chiar plăcut,nu ne mai simţeam ca Horea pe roată, chiar cântau cu noi refrenul : nu ştiam nu ştiam că tu vei pleca/nu ştiam nu ştiam că mă vei uita....şi gata, se termină microrecitalul nostru, răsuflăm uşuraţi, ceilaţi ne îmbrăţişeaza, ("bine băieţi, a ieşit bine, bravo") spectacolul continuă, totul e minunat,iar când ultimele acorduri s-au stins din chitara lui Octav, şi tot stadionul era în picioare scandând VIS, VIS, VIS, am ieşit din scenă, zâmbind, fericit că primul meu concert s-a terminat cu bine.
Aşa s-a întâmplat prima mea cântare la cincisprezece ani.....
luni, 9 februarie 2009
VANTUL
Atunci am compus Vântul, ca o evadare din preaconcretul meu prezent de atunci, un cântec ce pentru mine era de fapt un urlet (chiar dacă nu pare), mult prea personal ca să-mi fac vreo iluzie că ar putea să placă şi altora dar care,spre surprinderea mea, a fost imediat adoptat de gaşcă. Ştiam că lui Tică o să-i placă fiindcă, artistic vorbind, el e ca un alter ego, dar, în ce îi privea pe ceilalţi, aveam "oarşice" îndoieli. Apoi, Tică l-a făcut cunoscut pe munte ca pe o piesă din repertoriul Karma şi nu ca pe un cântec de munte chiar dacă este inclus pe albumul cântecelor de munte.
Aşa, că atunci când mai ascultaţi Vântul, când îl fredonaţi, gândiţi-vă că din chitarele nostre nu se scurge un cântec ci un urlet de libertate ni se aşterne, liniştit, la picioare...
vineri, 6 februarie 2009
OPINTIND CU KARMA PRIN SUFLET
Nu-i prima oara cand observ ca piesele pe care le-am compus la o varsta mai frageda (vezi "Poem haiducesc,Hohot de bun venit, Vantul, etc ) au impact mai mare asupra publicului decat cele pe care le-am compus mai recent si pe care le consider, categoric, mai valoroase (Poate, Sunt matol, Rochia usor) de unde poti trage concluzia ca tumultul sentimentelor, puritatea lor, influenteaza absolut perceptia publicului asupra a ceea ce creezi chiar daca, mai tarziu, ai o tehnica mai buna la chitara, o voce mai lucrata si mai stiu eu ce alte chestii de-astea...
In alta ordine de idei, nu numai tehnica face un cantec mai bun ci si simtamintele care se bulucesc prin mansarda. De-a lungul anilor, tot opintind cu Karma prin sufletul meu, am reusit sa ma pastrez adolescent si sa am inauntrul meu pletele intacte si blugii gata rupti, lucru pe care nu-l reusesc foarte multi fiindca viata, de obicei, te tine numai in palme si putini se mai dezmeticesc sa mai si simta ceva. Spre fericirea mea, eu sunt unul dintre cei putini, si lucrul asta il datorez, in totalitate, cantecelor mele si grupului Karma, in care ma regasesc in intregime, tanar, pletos si cu blugii rupti.